Searching for Cioran, o biografie şi multă, multă bârfă

Cioran a avut o viaţă de poet şi cartea asta e fantastică, deşi I. Zarifopol n-o terminase înainte să moară (cred că prin 2005). Scrisese o sută cincizeci e pagini la care s-au mai adăugat alte câteva din paginile jurnalului în care şi-a notat impresii din întâlnirile cu sus-numitul. E despre viaţa lui Cioran până-n momentul în care ia premiul Rivarol. Dar astea le mai ştiam. Ce e mai intersant sunt însemnările ei din timpul proiectului, vizitele la Paris (să-l vădă pe Cioran cu partenera de viaţă), dar mai ales cele în Bucureşti, cu o bursă Fullbright.

Întâi Cioran. Se pare că era, în ciuda singurătăţii sale, înconjurat de femei. Traducatoarea în germană (Verene von der Heyden) fusese căluguriţă! O austriacă îl urmărea prin Paris zile-ntregi. Nimeni nu ştia cine e. Venea la spital de fiecare dată când ştia că e singur şi se furişa lângă patul lui. I s-a făcut milă Simonei Boue de ea şi-a chemat-o într-o seară la ceai. O găsise în faţa blocului.
La capitolul TRIST: prin ’93 Cioran nu mai ştia ce-a scris, deşi încă le mai făcea cu ochiul asistentelor de la azil. L-au găsit într-o zi cu puloverul tras pe picioare. Nu mai ştia să se îmbrace. După ce moare (e îngropat ortodox, dumnezeule!, pentru că aşa decide Marie-France Ionesco -  de ce, nu pot să-mi închipui când era lucru pe care-l ura cel mai tare) se creează o aşa debandadă în jurul manuscriselor sale, de ţi-e ruşine s-o spui.

Altfel, în jurnalul de sfârşit, dacă ajungeţi să-l citiţi (o puteţi cumpăra de-aici), o să-nţelegeţi de ce Humanitas – care nu se fereşte niciodată să publice biografii ale interbelicilor – n-o să plătească niciodată pentru editarea ei. De altfel, mă-ndoiesc că orice editură main-stream ar publica-o pentru că dă de pământ cu toţi intelectualii României de azi, deşi tocmai pentru asta ar trebui tradusă; avem prea puţină bârfă culturală. Liiceanu e “another Romanian bully”, Pleşu un (traduc) “Falstaff bizantin” – mie să fiu sincer îmi place asta la el, deşi domnica Zarifopol îl găseşte comic – iar despre Patapievici (ca şi despre ceilalţi doi) sugerează, ba mai mult, spune că erau mai mult sau mai puţin, afemeiaţi. Deşi nu văd ce legătura are asta cu meritele (merite, cuvânt insuportabil[1])lor intelectuale.

Şi categorisirile nu se opresc aici, dar reuşesc mereu să nu eşueze în bârfă. Nimic dizgraţios, totuşi; o femeie plecată din România, nepoată de critic literar şi fiică de scriitor care puna lupa clinică pe tot ce vede. Şi tot ce vede e…descurajant, de la ipocriziile lui Liiceanu, şi, chiar, “avansurile” lui Patapievici. E puţin cam snoabă totuşi şi de o răutate de româncă occidentalizată care se-ntoarce în România proaspăt post-revoluţionară şi se plânge că totul e, vai, decrepit, că grămezile de gunoi sunt cât casele, că sunt câini peste tot şi că, vezi doamne, a văzut ea cerşetorii foarte tineri care fumau.  Asta era problema, că fumau! Altfel, aş pune jurnalul lângă cel al (lui?) Jeni Acterian, deşi Jeni (ce nume!) o întrece mult în graţie, subtilitate şi inteligentă.

Enfin, eu trebuia să citesc pentru licenţă acum, dar m-a pus Mefisto să deschid cartea azi pe la amiază şi dusă a fost seara de, acum, ieri! Nu pot să refuz o biografie bună, ţine de aplecarea mea nefericită înspre anecdotic.

Citat preferat:
“I stayed almost three hours at the hospital. He [Cioran] spent a long time folding and unfolding a napkin. He looked at a picture book, I read to him from the English preface to The Trouble with Being Born, recently republished in England. He listened attentively and seemed to understand; then he said, “Ce type ecrit mieux que moi!”. When I told him it was his own writing, he opened his eyes wide with surprise and exclaimed humorously, “C’est vrai? Alors je suis au-dessus de moi-meme!”
Ilinca Zarifopol – Looking for Cioran, Indiana University Press, 2009