Aşteptam astăzi pe coridor (adică salonul de bal în care intri dacă te-ncumeţi să intri în Litere- cunoscut şi pe numele de “jos la intrare”). Aşteptam. Asta făceam. Nu scriam poezie, nu mă simţeam deştept, n-veam nici o revelaţie esenţială, dar ascultam manele.
Auzeam manele, mai bine spus. Nu sunt o treabă care să mă scoată din sărite şi n-am deobicei reacţii snoabe când se-ntâmplă să-mi viziteze vreuna urechile. Doar că maneaua asta era specială. În primul rând că se auzea în facultatea de litere, unde până acuma nu mai auzisem. În al doilea rând că se auzea în surdină, de parcă ar fi cântat arhanghelul Mihail pogorât peste sala noastră de bal. De unde veneau manelele?
Din cabina portarului/paznicului/sau ce funcţie îndeplineşte dumnelui(ei) acolo. Vreo câţiva inşi adunaţi în spatele peretului de sticlă, îşi zâmbeu unul altuia şi ascultau manele la un telefon, cred, deşi ar fi putut la fel de bine să fie radio. Instrumentul nu e important (dac-ar fi fost manele la pick-up sau la gramofon, atunci ar fi fost). Nu s-ar fi auzit dacă pe hol ar fi fost rumoare. Sala de bal era, în schimb pustie. Măi să fie, îmi zic în sinea mea, ăştia chiar ascultă manele. Mişto, mă gândesc, chiar mişto. Azi la portar, maine la student şi de-acolo mai departe. Dar underground.
